It’s not about the road...it’s the damn destination that’s important!
Imi place sa observ oameni. Am mai spus-o. Se intampla involuntar si am inceput sa ma pricep. Am incercat un exercitiu: ma uit la o persoana pe care o cunosc sau nu si incerc sa ii vizualizez viata "in reverse", sa interpolez, sa imi imaginez cum era in copilarie, cum a evoluat ca adult, ce esecuri a avut si care sunt visele lui. Ajungi sa creezi un scenariu despre persoana respectiva...si chiar daca nu se confirma de fiecare data, schimba in bine felul in care interactionezi cu ea.
Cei care contesta ca este important sa reusesti in viata sunt ipocriti. Sunt cei carora le este frica sa incerce sau au incercat si au esuat lamentabil, fara sa invete nimic din asta. La fel cum cei care spun ca frumusetea vine din interior...sunt de cele mai multe ori oameni care nu au o problema cu faptul ca nu ar fi placuti de ceilalti, ci nu se plac ei pe ei insisi.
Ziceam ca nu este important drumul...ci destinatia! Nu ai cum sa intelegi asta daca nu esti pe cale sa ai sau nu ai avut pana in acest moment niciun succes personal adevarat. Succes in orice sens, doar personal sa fie. Si, daca se poate, si confirmat de cativa din jur. Nu neaparat ceva maret...gen premiul Nobel. Nici o inventie care sa schimbe lumea. Ceva, orice, care te-a adus intr-o pozitie in care ai fost mai bun ca toti, ca ceilalti, mai bun ca tine insuti. Ceva care sa te aduca intr-o stare incredibila de multumire de sine. Nu, nu infatuare si nici vanitate. Este o stare de bine, o stare de normalitate dorita de propriul Eu. O stare care transpare si celor din jur. O stare care te face sa uiti de frustrari, sa poti sa iubesti, sa poti sa admiri, sa poti, la urma urmei, sa deslusesti aceleasi lucruri minunate si la altii.
Asta este "destinatia" la care ma refer. Starea aceea de confort propriu care iti da puterea de a intelege si a te bucura de viata. Culmea, "destinatia" asta, succesul asta prim, e ca o doza intensa de adrenalina care iti declanseaza simturile si ramani apoi reactiv la viata. Aceasta destinatie proprie este importanta si trebuie pastrata pe tot parcursul vietii, al drumului!
O sa dau un exemplu in acest sens, care pe mine m-a impresionat:
Domnul V.
Despre domnul V. auzisem de acum 7 ani de la un prieten. Am avut ocazia sa il cunosc la inceputul anului trecut. Are 89 de ani! Nu stiu de ce am pus semnul exclamarii. Poate pentru ca mi-as dori sa ajung si eu la varsta lui. Sau poate ca ceva din personalitatea lui m-a impresionat.
Domnul V. are ceva ce eu imi doresc foarte mult. Asa ca am facut un drum lung impreuna. Eu am condus iar el a stat in dreapta, langa mine. Nu am interactionat cu prea multi oameni in varsta. Mi-l amintesc doar vag pe strabunicul meu, pe care l-am pierdut cand inca eram copil.
Am petrecut o zi intreaga cu Domnul V. Am avut ocazia sa il cunosc atat cat mi-au permis simturile si cat s-a lasat el descoperit. E la o varsta la care isi permite sa fie in totalitate autentic in felul cum interactioneaza cu cei din jur si cand nu mai are sens se incerce sa impresioneze.
Are doar 2 frustrari – ar incepe o noua afacere, dar se teme ca va muri in curand. Motive intemeiate nu ar avea: arata de 60 si ceva de ani, doar ca a cam inceput sa il lase vederea. Cu toate astea, inca isi conduce propria masina – o Dacie veche, dar credinciosa. Si nu ca nu si-ar permite o masina mai buna, insa a prins vremuri grele…si o parte din ele sunt si azi in subconstientul lui.
In orele in care am stat cu el am avut senzatia ca am trait 3 vieti povestite! A fost inchis pe vremea comunismului. Vorbeste inca incet despre asta. Mi-a povestit cateva tehnici de "cum sa nu iti iei o super bataie in inchisoare". Mi-a povestit despre ce a trebuit sa faca sa iasa mai devreme de acolo...si cum trebuia ca apoi, pentru o perioada, sa stea toata ziua ascuns in casa. Apoi am ajuns la un conac pe langa care eu trec de multe ori, in fiecare an. Ne-am oprit putin sa imi povesteasca despre fata mosierului care locuia acolo si despre prima dezamagire in dragoste si despre cum poti fi respins chiar daca vii intr-o caleasca eleganta.
A doua tristete a lui este ca revolutia din ’89 l-a prins prea batran si era constient ca nu va putea realiza cate si-ar fi dorit. Totusi, si-a pastrat si si-a reinventat optimismul si a reusit sa inceapa 2 afaceri interesante. Da, s-a apucat de afaceri la 70 de ani! Nu poti sa nu admiri asta cand, pentru prea multi, 50 de ani reprezinta deja varsta retragerii, a sfarsitului.
Ma cam feresc de expresii ultrafolosite si perimate…dar omul asta avea o bucurie si o pofta de viata incredibile! Avea in ochi ceva magic, ceva ce si mie imi lipseste uneori. La sfarsitul zilei, am incetat sa incerc sa inteleg de unde provenea acea stare a lui. Poate asa a fost el dintotdeauna sau poate viata l-a schimbat. Nu am facut decat sa ma bucur de acea zi. Si sa il iau ca pe unul dintre punctele de reper. E fix imaginea de care ai nevoie cand esti cu moralul la pamant si cand ti se pare ca esti in urma cu afacerea…sau cu viata.
Apropo de bucurie si de pofta de viata – Un prieten bun are mai multe firme. Anul trecut, unele au mers prost iar altele foarte bine. Dupa ce a nins, angajatii firmelor profitabile au iesit afara sa faca un om de zapada. Ceilalti angajati, nu. Inca ma intreb daca cei profitabili au procedat asa de bucurie…sau au fost profitabili pentru ca inca stiu sa faca oameni de zapada?
Sa avem un an bun!